Mă iartă, dar scriu ce simt


_n

Am privit în ultimele zile la interioru-mi. Era murdar. Înăclăit, cu multe riduri de care se prinseseră anomaliile vieții, multă zgură de cuvinte, mizeria minciunilor zilnice, plin de praful negru al zădărniciei. Murdar de mine, murdărit şi de insensibila viață mi-am văzut sufletul.

Cât de pur este un copil! Dar, copilul, din fericire, nu se uită   seara   la   televizor   pe   canalele   de   știri,   nu   urmăreşte telenovele jurnalistice cu multe serii, mulţi oameni politici şi moderatori ce par puşi să te facă să nu ştii în ce să mai crezi. Un copil nu citeşte dimineaţa ziarul şi nici nu se stresează de coada de la cartea de miercuri şi joi. Of, puritate, ce spui adevărul când toţi par atraşi de minciună!

Cum nu aş fi murdar când la rându-mi folosesc cuvinte murdare, când şi eu fac gafe ce la alţii urgent le taxez… Cum nu m-aş murdări cu dezinformarea ce stă pitită la orice colţ de ziar, de stradă. Nu, nu doresc să mă disculp dând vina pe alţii, eu sunt eu şi nu ar trebui să urmez exemple fără a le trece prin raţiune, prin acel ceva ce mă diferenţiază de animalul din mine.

Da, am devenit un animal, deoarece doar animalul nu face distincţia clară între bine şi rău. Vai, mie, unde mai există în mine acel copil ce mă poate face să redevin inocent?  Inocent,  nefiind egal  cu  adormit,  ştiut fiind, că somnul raţiunii naşte monştri. Şi de monstrul din mine mi-e frică… el murdăreşte şi scuipă pe tot ce se poate numi frumos şi pur.

Vai, ce murdar sunt de oamenii ce nu se uită la sine! Crezând că sunt mai marii momentului, dau cu tot armamentul din dotare, în tot ce le pică în jur. Mint de dragul minciunii sau de dragul banilor ce ies de acolo. Uită; uituci fiind, nu amnezici, ei iau sloganele şi lozincile în serios atunci când trec cu nonşalanţă dintr-o tabără în alta, fără regrete, dar cu buzunarele pline.

Ce murdar pot fi de mine însumi cel ce nu a gândit o clipă.

Murdar şi fără nimic sfânt.

Dar ce să fac, las’ că-i bine şi aşa. Două din marile perle ale tradiţionalismului românesc, vorbe de duh, ce te fac să-ţi dai sufletul, dar să stai latent în mizeria de nimic, sau poate nu chiar nimic, ceva mai mult poate, un nimic cu ochi.

Atât de mult îmi doresc să vă salut de sub codrul verde !

Să-mi  pot face timp de odihnă spirituală. Ce nu mă lasă?  Păi, temperamentu-mi    năvalnic  şi  ce  văd  în juru-mi. Nu mă lasă acei  ce  nu  au  curajul  să  spună  verde  în  faţă  ce-i  doare  şi  se ascund sub umbre de anonim făcând pe cei ce vor să facă ceva, să spună adevărului pe nume, să le fie lehamite, apoi să se întrebe dacă mai are rost să lupte cu morile de vânt, acum când cavalerismul este considerat desuet.

Am privit în sufletu-mi şi am văzut un munte de negre mizerii. Mizerii acumulate de mine de la ziua ce trecut-a, în care grija zilei ce vine nu am lăsat-o zilei ce trece. Sunt galben de supărare pe mine însumi şi pe tot ce se poate numi om ce-şi ponegreşte numele de om. Sunt conjunctural   inclus în marea masă de mincinoşi şi liber schimbişti. Mi-e silă de mine şi  de inerţia ce mă face să nu fug. Dar este  fuga o soluţie?  Nu cred! Astfel, aplic: „O lupă-i

viaţa, deci te luptă”…

Asta o să fac eu, o să lupt. Cu mine însumi prima dată, apoi cu toţi cei ce vor să facă din mine un munte de negru urât. Eu  vreau    să  trăiesc    frumos    şi  până    la o  altă revedere,  vă transmit salutările mele de sub codru verde.

Mă ’nclin, Dan Orghici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s